TULBURĂRILE PSIHOGENE ALE VOCII

Lucrare susținută la Clubul Regal al Medicilor
în cadrul atelierului: Abordarea multidisciplinară a tulburărilor vocii
Carmen Irimia

“Ce trist e să nu mai poţi vibra la sunetul unei voci pentru care ţi-ai fi dat viaţa!”
“Pânza de păianjen” – Cella Serghi

Deşi unele voci par să semene între ele, timbrul vocal al fiecărei persoane este unic. Așadar, nu există două voci identice. Vocea reflectă şi condiţia mentală sau latura emoțională a unei persoane. Inflexiunile vocii pot trăda starea de sănătate, dar şi emoţiile trăite de vorbitor în momentul rostirii. Vorbirea nu este folosită numai pentru comunicare, pentru a exprima sensuri semantice, ci poate constitui expresia sentimentelor.
Vocea exprimă foarte multe lucruri despre starea fizică, emoțională și mentală a unei persoane. Exprimările non-verbale, cum ar fi oftăturile și suspinele, dar și vocea însăși prin înălțimea și calitățile tonului, ritmul, precum și pauzele și tăcerile dintre sunete pot exprima foarte mult din trăirile și stările cu care se confruntă ființa omenească. Vocea poate oferi și indicii asupra modului cum facem față diferitelor etape din viață, precum și proceselor de dezvoltare și maturizare. De exemplu teama de maturitate, de confruntare cu responsabilitățile vieții adulte, iși găsesc expresia intr-o voce “copilăroasă” . Vocea răgușită, cu “sufletul la gură”, ca de fetiță este caracteristică unei cochetării feminine exagerate. Echivalentul masculin al acestei situații se exteriorizează prin tonuri adânci, laconice, declamative. Sentimentele de înfrângere și inutilitate care pot să apară la o vârstă înaintată sunt clar evidențiate în vocea apatică și plângăreață, în postura în care persoana își retrage capul între umeri.
Vocea și tulburările de voce apar deseori ca o manifestare exterioară a conflictului intern, cu alte cuvinte ca un simptom al nevrozei sau psihozei. Putem vorbi despre modificări subtile de timbru, inflexiuni sau monotonie, ritm, intensitate, utilizarea neadecvată a unor cuvinte sau expresii, toate acestea pot fi expresii ale unor conflicte emoționale.
“Vocea este oglinda personalității”. Aceasta maximă este valabilă atât pentru vorbirea normală, cât și pentru cea patologică. Vocea are un rol esențial în comunicarea “sinelui”, pentru marea majoritate a oamenilor aprecierea de “sine” presupunând nu doar ceea ce credem că suntem, ci și ceea ce am ales să devenim în viață.
Factorii psihogeni pot constitui cauza unei disfuncții vocale sau pot fi o consecință a acesteia. În practică, aceste aspecte de obicei se întrepătrund. În tulburările vocale factorii emoționali determină sau întrețin simptomele. Disfuncția vocală este o manifestare a unuia sau mai multor dezechilibre psihologice cum ar fi: anxietatea, depresia, reacția de conversie, tulburările de personalitate, trauma.
Afonia și disfonia psihogenă
Pentru a vorbi despre disfonia psihogenă trebuie îndeplinite condițiile: vocea afectată în mod constant și absența unei cauze organice. Tipurile de disfonie psihogenă sunt: disfonia și afonia de conversie, tulburarea de mutație a vocii și muțenia de conversie. Afonia și disfonia psihogenă se manifestă ca o incapacitate totală sau parțială de a fona, adesea vorbirea fiind șoptită, încordată sau sugrumată, cu ritmul verbal întrerupt și utilizarea unui registru impropriu. Afonia psihogenă a fost cunoscută încă din antichitate și apare menționată în “ Iliada” lui Homer. Predomină la sexul feminin, mai afectate fiind femeile tinere.Poate fi întâlnită însă la toate vârstele, la ambele sexe, cu precădere la celibatari. La 50% din cazuri apare brusc, în condiții de sănătate perfectă. Poate dispărea tot brusc, dupa o perioada de câteva zile, dar poate să persiste și o perioadă lungă, mai ales dacă nu e tratată corespunzator.
Semnele subiective ale afoniei și disfoniei sunt variate. Persoana are senzația neputinței de a scoate un sunet vocal, iar încercările repetate îi provoacă o mare oboseală. O parte din pacienți simt arsuri, înțepături, senzații dureroase, iar uneori sunt neliniștiți, agitați sau suspect de senini, împăcați cu situația.
Semne obiective ale afoniei psihogene: pacientul folosește vocea șoptită, uneori presărată cu mici sunete cu frecvență înaltă. La unii pacienți, vocea șoptită poate fi întreruptă de sonoritate aproape normală a vocii, mai ales atunci când vorbește despre necazurile sale.
Semne obiective ale disfoniei psihogene: sunt alterate atât intensitatea vocii cât și înălțimea vocii, ea devine ascuțită într-o voce mică. Cel mai alterat este timbrul care devine hârâit, asurzit, uneori bitonal, chiar nazonat.
Tulburarea de mutație reprezintă eșecul de a trece de la vocea de copil la vocea gravă a adultului. Caracteristicile sunt următoarele : intensitate slabă, ton înalt, fâșâită (suflată – defect de închidere glotică), monotonă. Este prezentă capacitatea laringelui de a produce tonuri grave, normale.
Muțenia de conversie este cea mai severă tulburare de conversie a vocii. Pacientul nu face nici o încercare de a fona sau articula, sau poate articula fără să expire (mimează vorbirea). Caracteristicile muțeniei sunt : indiferența față de simptom, stres cronic, depresie ușoară până la moderată, furie suprimată, imaturitate și dependență.
Tulburările vocale psihogene nu reprezintă doar o simplă absență a unor anomalii neuro-laringiene obiective, ci ele trebuie precizate printr-un control psihiatric/psihologic care va fi realizat pe formulări psihodinamice bazate pe înțelegerea personalității, motivațiilor, conflictelor, beneficiului primar și secundar, asociate cu simptomatologia.
Etiopatogenie – Cauzele și mecanismele bolii
Afonia psihogenă poate fi interpretată ca un simptom de conversie isterică, ca o reflectare a stresului sau conflictului psihogen. Termenul de conversie isterică a fost folosit prima dată de Freud pentru a descrie un mecanism de apărare care face inofensivă o spaimă, o anxietate legată de un conflict psihic refulat, transformându-le într-un simptom fizic – în cazul nostru afonia. Beneficiul primar este constituirea unei boli fizice care ușurează sau anulează starea de anxietate, depresie sau furie prin menținerea conflictului emoțional inconștient. Beneficiul secundar este reprezentat de adoptarea rolului de bolnav.
Pacienții cu conversie isterică prezintă o indiferență față de simptomele achiziționate inconștient, față de stresul cronic și furia care este suprimată. Dau dovadă de imaturitate și dependență, iar depresia devine moderată sau dispare. Conversia vocală reflectă și o întrerupere a comunicării cu persoana semnificativă din viața pacientului, blocarea expresiei verbale a furiei, a temerii sau a căinței.
Nu toate afoniile prin inhibiție vocală sunt redate de o conversie isterică. Trauma psihică poate fi o altă cauză.
Ce comunicăm pacientului? Îi vom spune că inhibița / blocarea vocii se poate datora unei emoții puternice care produce un spasm faringo-laringian. Vindecarea bruscă a afoniei înseamnă reluarea unei vieți normale, lucru uneori imposibil, din cauza unor motive psihologice profunde. Afonia poate fi astfel un refugiu.
Incursiune psihanalitică
Bebelușii reacționează cu anxietate la anumite tonuri ale vocii. Cu mult înainte de apariția și dezvoltarea limbajului, ei iși exprimă plăcerea sau neplăcerea prin sunetele pe care le emit. Pe măsură ce cresc, ei pot recunoaște când sunt iubiți sau când sunt respinși, pur și simplu din tonul vocii părinților. Odată cu dezvoltarea acestui complicat proces al apariției limbajului, copilul învață să imite aceste tonuri. În perioada în care este sugar și, mai apoi, în copilăria mică, tonul vocii reprezintă un mod de exprimare important pentru copil. Mai târziu, este posibil să exprime cu ușurință conflictele emoționale inconștiente ale momentului respectiv, doar prin tonul vocii sale. Aceste conflicte inconștiente sunt mai ușor de depistat atunci când adultul însuși este conștient de faptul că folosește mai multe tonuri ale vocii și aceste modificări au devenit deranjante.
Modificările de voce devin mai greu de recunoscut atunci când rămân în afara conștiintei individului. Chiar și atunci când aceste modificări devin bruște și evidente, individul respectiv are tendința de a le ignora. Dacă vocea modificată este asociată cu un caracter nevrotic și ajunge să fie utilizată atât de des încât să fie privită ca o voce normală, atunci tulburarea este recunoscută cu foarte mare dificultate.
În cadrul terapiei psihanalitice, instanțele Eului (Se-ul, Eul și Supraeul), în efortul lor de a stăpâni pulsiunile, lucrează împotriva analistului, privind frecvent scopul acestuia ca pe o amenințare. Regula de bază a psihanalizei este asocierea liberă. Analistul observă din discursul pacientului modul în care acesta iși folosește mecanismele de apărare și, în același timp, îi urmărește și comportamentul. Felul în care merge, expresia facială, felul în care se îmbracă, ce face, ce spune și cum spune, toate acestea exprimă de fapt conflictele sale psihice inconștiente. Doar din examinarea discursului pot fi evidențiate conflictele inconștiente ale pacientului, dar este nevoie de o analiza a tuturor comportamentelor, în totalitatea lor. Acest lucru este valabil mai ales în cazul în care modificările de voce sunt folosite ca niște mecanisme de apărare deoarece, de obicei, conflictele sunt așa de ascunse încât trec neobservate.

Studiu de caz 1 – descris de Sandor Ferenczi, psihanalist de origine maghiară
Este vorba de un pacient bărbat care, atunci când vorbea, folosea un falsetto răgușit (voce ascuțită, din registrul cel mai acut), deși vocea lui era un bas profund. Mama lui (care era capul familiei) nu suporta să audă la băiatul ei această voce de bas, bărbătească. Așa că, pacientul își folosea acea voce ascuțită, copilărească, pentru a fi în continuare iubit de mama sa. Această tulburare de voce a fost semnificativ exagerată și a fost recunoscută în timpul terapiei ca parte a problemelor sale. Într-adevar, băiatului nu i-a fost apreciată schimbarea vocii la pubertate, cu alte cuvinte, mama sa nu i-a permis să devina bărbat.
Studiu de caz 2
Un pacient bărbat de 24 ani recunoaște o dependență puternică față de mama sa care l-a dădăcit mereu. Tatăl său nu a fost implicat în educația lui. La 7 ani a realizat că este diferit de ceilalți băieți care il tratau ca pe o fetiță, lucru care l-a deranjat teribil și și-a luat rolul de băiat dur cu mare succes. În timpul facultății a devenit un atlet foarte bun, cu toate acestea nu reușea să se întâlnească cu nici o fată. Înainte de fiecare întâlnire avea niște dureri abdominale crunte încât trebuia să-și anuleze ieșirea și să-și petreacă seara în suferință. În urma examinarii fizice nu s-a descoperit nici o boală, așa că s-a adresat unui psiholog. Vocea lui nu a atras atenția până într-o zi când a început s-o învinuiască pe mama lui că l-a tratat ca pe o fată. Brusc, vocea lui s-a transformat într-o voce puternică, bărbătească. Cu toate acestea, încercarea lui de a se comporta ca un bărbat a fost parțial reușită, deoarece se putea observa câte o pauza în care vocea lui suna ca un scâncet, ceea ce atesta dorința lui de a rămâne un copil iubit de mama lui.
Studiu de caz 3
Bărbat în vârstă, născut și crescut ca un catolic practicant; mergea la școala parohială. Primii ani din viață și i-a petrecut într-o atmosfera rigidă, cu pedepse crunte pentru cea mai mică greșeală. Tatăl său era o persoană brutală și needucată care, deseori, îl bătea cu o coadă de topor, dar, în ciuda acestui tratament pacientul vorbea despre el cu dragoste și respect. Mama sa, o persoana mult mai drăguță, a fost disprețuită de pacient. La 20 ani a dezvoltat un comportament compulsiv; a renunțat la religie și la școala parohială și a început să studieze dreptul. Pe la 30 ani au apărut idei paranoice și a devenit foarte suspicios cu oricine, în special cu soția sa despre care credea că duce o viață promiscuă. În ciuda gravității bolii sale, a continuat să practice dreptul. Ocazional, punea la îndoiala suspiciunile sale. Cu toate că până atunci nu au existat antecedente homosexuale, a început să se gândească obsesiv la homosexualitate. A început să aibe fantasme cu diverse femei, deși era o persoană care se considera monogamă și nu mai avusese de mult timp relații sexuale cu soția sa. Pacientul era un tip subțire și firav, deși îi plăcea să creadă despre el că era la fel de puternic ca și tatăl său. Evident că nu putea concura cu el din punct de vedere fizic, așa că a concurat în domeniul educației. În plus, toată această competitie cu tatăl său a deplasat-o asupra preotului. Când vorbea despre fantasmele sale sexuale, vocea pacientului devenea șoptită, ca într-o rugăciune. Alteori, vocea lui părea să aibă inflexiunile folosite de preoți atunci când rosteau incantațiile din timpul predicii, ca și cum nu ar fi vorbit despre fantasmele sale sexuale, ci ținea o predică despre sexualitate. În felul acesta încerca să anuleze sentimentele neplăcute pe care le avea vorbind despre ideile sale sexuale și totodată să nege rivalitatea cu tatăl său. Cu ajutorul acestor mecanisme de apărare date de tonul vocii sale, ajutându-se de identificarea cu preotul, pacientul a fost capabil să vorbească la fel de vulgar ca tatăl său și astfel a putut concura direct cu el. Foarte interesant este că atunci când pacientul a conștientizat schimbarea de voce, în momentul în care a început să vorbească normal, i-a fost imposibil să mai vorbească despre problemele sale sexuale.
Studiu caz 4
Un alt simptom vocal (foarte des întâlnit) a fost observat la o femeie în vârstă care se plângea că nu are prieteni și că oamenii nu o plac. Când vorbește despre problemele sale are o voce aspră, repezită, aproape că strigă. Numai tonul vocii ei este suficient pentru a ține lumea la distanță. Analistul descrie ostilitatea pacientei ca pe o apărare. Unii pacienți folosesc această ostilitate pentru a distrage atenția analistului de la fricile lor, frici ce apar chiar și în cadrul securizant al terapiei. Această pacientă este incapabilă să tolereze amabilitatea și bunatatea și nu folosește cuvinte prin care să-și exprime furia, dar folosește o voce ostilă și supărată în același timp.
Vocea timidă, prea blândă sau prea maternă, vocea uimită, toate pot fi expresii ale unei tulburări de caracter. Scâncetul și vocea țipătoare sunt și ele frecvent întălnite. Vocea este un reflector sensibil de stări emoționale și este utilizată de Eu ca un vector pentru simptome nevrotice și mecanisme de apărare.
A auzi o voce numai prin ceea ce are de spus și a trece cu vederea vocea în sine, privează analistul de o cale importantă ce ar duce la rezolvarea unui conflict emoțional inconștient. Mecanismele de apărare sunt instrumente cu care analistul trebuie să lucreze deoarece rezistențele pacientului sunt în mod constant evidențiate cu ajutorul vocii (vocea este un fel de “acting out” mai putin rușinos). Este foarte important ca un comportament vocal să fie minuțios analizat. Interpretările privind modificările vocale sunt de obicei eficiente deoarece acestea sunt mai ușor de apreciat de către pacient. Cele mai greu de diagnosticat tulburări de voce sunt cele care decurg din procese defensive din trecut, care s-au disociat de situațiile originale și s-au dezvoltat ca trasături de caracter. Este vorba despre așa-zisa “Armura / blindaj de caracter” – concept ce aparține lui Wilhelm Reich, medic și psihanalist austriac.

Referinte
C.I. Bogdan – Foniatrie clinică, ed. VMR 2001
FREUD, ANNA – Eul și mecanismele de apărare, ed. Fundația Generația 2002
FERENCZI, SANDOR Psychogenic Anomalies of Voice Production in Further Contributions to the Theory and Technique of Psychoanalysis. London: Hogarth Press, 1926
Brody, M.W. (1943). Neurotic Manifestations of the Voice.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *